primăvară

 

În arta modernă, frumusețea a ajuns cenușăreasă. Originalitatea este regina, nepăsătoare la nevoile noastre spirituale și morale. Contează impactul. Șocul.

În general, omul nu mai creează frumosul, ci îl distruge.

Dincolo de om, natura își vede mai departe de ale ei. Cu repetiție și fără originalitate. Cum sunt florile acestea care mă întâmpină, an de an, sub fereastra de la bucătărie. Și anul acesta, exact ca anul trecut! Fără pic de originalitate. Dar atât de frumoase!

 Istoria se repetă și voința de putere continuă să nască monștri. 

Peste formula - cândva emblematică pentru practicarea unui jurnalism lipsit de prejudecăți și preferisme, - aceea de a prezenta toate știrile, fără temeri sau favoritisme, s-a așezat praful de multă vreme. Într-o societate în care cei cocoțați pe scaunele puterii - indiferent de orientarea lor politică (chiar așa, vedeți vreo diferență?) -  aplică principiul potrivit căruia orice este adevărat dacă sunt destui care să creadă, am sentimentul că sunt doar un biet spectator, deși pe scenă se joacă viața mea. Și a mea.

Pe mine mă sperie foarte tare să văd în fruntea instituțiilor statului persoane care nu cunosc istoria acestei țări. Pentru matematică mai ai calculatorul, cu limba română - nedrept stâlcită - te mai faci, totuși, înțeles. Dar ce te faci fără rădăcini? Te bate vântul și de duce așa, purtându-te te miri pe unde. Și când te lasă din vârtejul lui, - unde te-o lăsa - tu crezi când ți se spune că ești o pleavă. Pentru că nici nu știi ce spic frumos ai fost cândva. 

„Starea de conștiență poate fi stinsă prin descurajarea învățământului, prin controlul asupra posturilor TV, prin plata unor onorarii speciale către formatorii de opinie sau, pur și simplu, prin cumpărarea mijloacelor de informare cu totul.” Spune doctorița Hester van Zandt, personaj din „Atlasul norilor” al lui David Mitchell, iar mie mi se pare că se potrivește mănușă cu ceea ce văd în jurul meu, azi. Mediul în care îți duci existența este cheia propriei identități. Și mă tem că banul este valoarea (aproape singura!) a mediului în care trăim în prezent. Din păcate, aproape totul e de vânzare. Chiar și țara.

„Într-o bună zi, o Lume strict prădătoare va ajunge să se devoreze pe sine! Unui singur individ, egoismul îi urâțește sufletul; întregii specii umane, egoismul îi grăbește dispariția. Să fie aceasta pierzania înscrisă în chiar firea noastră?” se întreba Adam Ewing, în aceeași carte menționată mai sus.

Poate eu sunt demodată. Dar patriotismul este o valoare care nu are nimic de-a face cu moda. Rezistă vremii și vremurilor. Dacă există.

 Este înfiorător câtă iresponsabilitate domnește în rândul clasei politice (putere și opoziție, deopotrivă)! Este revoltătoare această politică ”l’État c'est moi” și această atitudine potrivit căreia, dacă ocupi (vremelnic!) o funcție, ești atotputernic și - mai ales - atotștiutor! Pleava s-a ridicat, semeață, la suprafață. Și fiecare zi e o dovadă în plus a cumplitei incompetențe! 

Sincer, încep să mă tem pentru această țară.

ghiocei

 Deși făcuți după același tipar, suntem atât de diferiți.

La fel și anotimpurile: toate primăverile au păsări, flori și fluturi. Doar că alții, de fiecare dată. 

Cum aceeași carte poate spune povești diferite, după vremea în care o citești. Când ești copil, contează acel final cu ”fericiți până la adânci bătrâneți”, indiferent câți zmei și balauri s-au pus de-a curmezișul poveștii. Apoi, pe măsură ce copilul rămâne doar în tine și ”omul mare” devine tot mai mare, înțelegi cât de important este parcursul poveștii: să știi, să faci, să cunoști și să deții adevărul. Și tot trece timpul. Iar când tu, ”omul mare”, obosești de atâtea dureroase adevăruri, parcă te-ai întoarce la povești. Și parcă ai mai strecura în ele zborul unui fluture ori culorile unei flori din primăverile trecute. Și gândești, asemeni copilului de odinioară, că dacă finalul este cu ”fericiți până la adânci bătrâneți”, cartea se închide cu un zâmbet.

Ei sunt ghioceii acestei primăveri.

Primăvară cu cireși fără îngeri

Virusul acesta a pus o virgulă între noi și viață.

Necesară, spun unii, pentru ca - după ce respirăm adânc, așa cum am învățat în școala primară că se face la virgule, - să ne continuăm viața de unde am rămas. Cei rămași.

Greșită, spun alții, pentru că viața înseamnă ”a trăi” și - așa cum am învățat tot în școala primară, - nu putem pune virgulă între subiect și predicat.

Unii îl mai au pe Dumnezeu sălășluit în ei, din vechime. Îi mai aștern pătuțul Pruncului Isus, când se naște și Îi mai șterg fruntea, când agonizează pe cruce. Nu sunt singuri nici în singurătate.

Altora le-a rămas doar un loc gol, înlăuntru, și încearcă să îl umple cu crâmpeie de lumini: un soare, o stea, un licurici. Ceva colorat care să umple golul de întuneric.

Oricum, dacă l-ai ales pe El, trebuie să-l ascunzi bine între coaste și să pășești atent. Zâmbetele - dacă sunt - stau ascunse dincolo de măștile acestea devenite obligatorii și nu-ți mai cunoști nici prietenii, nici dușmanii.

Totuși, oricât de diferită lumina din noi, umbrele noastre sunt la fel. Și ele se aștern peste același pământ, se apropie, se suprapun, se despart căutând uși neaflate încă: să intrăm - unii, ori să ieșim - alții. Să putem respira.

Cum se face la virgule. 

”The Emperor has no clothes”

Citesc în presa on-line că o nouă formă de artă bântuie străzile Manchesterului: două femei s-au expus, complet dezbrăcate, dar unse cu gem din cap până-n picioare, afirmând că aceasta este o exprimare artistică. Așadar, artă.

Mi-am amintit de Guillermo Vargas Habacu, ”artistul” costarican, care acum vreo zece ani, a adus într-o expoziție un cățel, pe care l-a legat și l-a lăsat fără apă și fără mâncare, să moară pe ”altarul artei”. Că - nu-i așa - arta cere sacrificii. Și toți cei care au vizitat expoziția au fost de acord cu artistul, nimeni nu s-a gândit să hrănescă bietul animal. Au privit, ca niște adevărați cunoscători ai artei, cum cățelul se sfârșește, însetat și înfometat.

Tracey Emin și-a vândut ”My Bed” cu 2,7 milioane euro. Cu tot cu cearșafurile pătate, prezervativele folosite, tampoanele și sticlele goale de băuturi. Patul în care ea a suferit din dragoste. Artă.

Să datorăm, oare, această formă de artă, Pișoarului lui Duchamp, declarat a fi cea mai influentă operă a secolului XX? Autorul însuși afirma că amplasarea lui în expoziție fusese, inițial, un gest satiric, prin care dorea să batjocorească lumea artei și snobismul care o însoțea. Dar a sfârșit prin a fi considerat artă, cu intenția de a șoca și a-i determina pe cei care caută frumusețea în artă să se simtă, cumva, rupți de realitate. Marcel Duchamp afirma că nu-i pasă de cuvântul ”artă”. Și recunoștea că a contribuit la discreditarea lui, în mod intenționat. 

Michael Craig-Martin - artist celebru prin lucrarea sa, ”An Oak Tree” (în fapt, un simplu pahar cu apă pe o poliță, alături de un text prin care explică de ce privitorul ar trebui să vadă acolo un stejar) - afirmă că scopul artei moderne este acela de a captiva imaginația. Și, în plus, permite privitorului să vadă lumea, așa cum este.

Criticii continuă să aprobe aceste idei creative și să le considere artă.

Roger Scruton (filozof, scriitor britanic) este unul din puținii care au curajul să spună că împăratul este gol. Că un lucru nu poate fi numit artă doar pentru că oferă o felie de realitate: ”Arta este o chemare către alții, să vadă lumea prin ochii artistului.” El arată cât de importantă este frumusețea în artă, o necesitate care, ignorată, ne conduce într-un deșert spiritual. Sarcina sacră a artiștilor este aceea de a scoate în evidență faptul că în lume, în viață, există valori de care avem nevoie: frumusețe, iubire, prietenie, credință.  ”Această profanare deliberată este și o negare a iubirii, o încercare de a reclădi lumea, astfel încât iubirea să nu-i mai aparțină. Aceasta este cea mai importantă caracteristică a culturii postmoderniste, o cultură lipsită de iubire, hotărâtă să portretizeze lumea umană ca fiind de neiubit.” 

echilibru - azi nu sunt știri

Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai obligat să deviezi puțin, în partea opusă, pentru a putea ține drumul drept.

Mă revoltă când văd, preluate cu insistență în spațiul internetului, citate aparținând unor mari oameni de cultură români, în care se vorbește, nu tocmai laudativ, despre poporul român. Mă doare faptul că, prezentate așa, disparat, rupte din contextul de viață, de creație, în care autorul le-a scris/rostit ele pot distorsiona total, în ochii cititorului, simțămintele autorului. Iar tinerii noștri își culeg informațiile de peste tot, din mediul virtual cu precădere. Cum, de altfel, mă îngrozesc și comentariile pe care astfel de articole le stârnesc: toți sunt de acord că suntem un neam de ratați! O Românie orfană, lipsită de iubirea celor care o locuiesc.

Cum să-i facem pe tinerii noștri să-și iubească țara când noi înșine le arătăm cât de mult o disprețuim?

”Iartă-mă, Doamne, că sunt român!” Că a spus-o Emil Cioran sau a spus-o Mircea Zaprațan, nici nu are prea mare importanță, de vreme ce această frază a fost rostită într-un cerc foarte restrâns de prieteni, după o noapte de beție. Mă îngrozește faptul că sunt tineri care fără să fi citit, poate, mai nimic de Emil Cioran, vor lua această frază ca etalon pentru a-și măsura propria… neiubire de țară. ”Iubesc istoria României cu o ură grea” spunea Emil Cioran în ”Schimbarea la față a României”. Dar știm că el scria atunci când ”îi venea să-și tragă un glonte în cap”, când simțea dorința de a se răfui cu el însuși, și cu întregul univers, cum afirma Simone Boué. Cioran a renunțat să mai vorbească/scrie în limba română, e adevărat, dar in ”Caiete 1957 - 1972”, tot el este cel care afirmă: ”Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufundă iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte ”scuze” le găsesc! (…) Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală.”

Aici, în spațiul virtual, cea mai cunoscută rostire a lui Petre Țuțea pare a fi  afirmația că ”am stat treisprezece ani în temniță pentru un popor de idioți”. Simt nevoia să adaug, pe celălalt taler al balanței, următorul citat, din același autor: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”

Cioran, Țuțea, Brâncuși aveau dreptul să strige pentru că trăiau în exil. Dar iubeau acest neam, această țară! Ca niște copii abandonați care visează îmbrățișările mamei. Iubire amestecată cu neputință. Nu ură, ci deznădejde.

Oricât îl admir eu pe domnul Mircea Cărtărescu, - sau poate tocmai de aceea - mărturisesc că m-a durut afirmația domniei-sale potrivit căreia: ”Noi am trăit în dictaturi și în mizerie, n-am avut pe nimeni care să ne-nvețe rezistența și demnitatea.” (Mircea Cărtărescu, pentru ”Allgemeine Zeitung). Nu ne-a predate ea, Istoria, la Revoluție, despre demnitate? Și, apoi, mai sunt cărțile de istorie. Câți dintre noi am învățat lecția?

Vreau să reafirm rolul intelectualului român în formarea generațiilor. Tinerii de azi, ca cei dintotdeauna, își critică părinții, își critică dascălii, își critică țara. Sigur că avem dreptul să criticăm! Dar parcă nu e corect să avem doar drepturi. Trebuie să dăm ceva în schimb. Să facem un mic efort să cunoaștem pe de-a-ntregul ceea ce criticăm cu atâta ardoare. Și astfel, cunoscând, poate ajungem să iubim. Pentru că nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem. Astăzi, spre deosebire de ieri, pare că nimeni – nici părinți, nici dascăli, nici conducători – nu mai face efortul să-i învețe pe acești tineri că ”patriotismul” este un cuvânt/simțământ frumos și, oricât ar rima, nu are nimic de a face cu ”comunismul”. ”În zilele noastre, a-ți iubi țara este aproape un delict”, spunea Dinu C. Giurescu.

O derută generală.

Astfel că, sosiți pentru prima dată în România, străinii sunt surprinși de frumusețea locurilor, a oamenilor, a obiceiurilor, a culturii noastre: ”Cum, România nu este o țară bananieră? Că așa înțelesesem din felul în care prietenii mei români (!) vorbeau despre ea!” 

Nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alții. Suntem noi, cu bune și cu rele. E bine că privim, din când în când, în noi, conștientizând partea noastră de vină. Cu condiția să facem acest lucru pentru a ne ierta. Pentru că lângă ură, invidie și răutate există și bucurie, altruism și iertare. Ne-ar fi de folos să le evidențiem mai mult. Prea ne izbesc breaking news-urile cu ultimele informații despre orice, catastrofă să fie. Iar dacă nu e, s-o facem să pară că e. Nu doar noi. Nici BBC-ul de azi nu-și mai permite pauze de o zi, așa cum făcea în 1930.

Deși, ar suna frumos un astfel de anunț, pe toate posturile: ”Azi nu sunt știri.”

camera cu îngeri. despre dragoste

apăsam clanța grea, din fier rotunjit, bine cizelat și pășeam atentă peste pragul mare, de lemn
așa începeau, pe atunci, serile vacanțelelor de vară

mă întâmpinau icoanele de pe pereții albi și zâmbetul bunicii care, așezată la masa mică din dreapa intrării, își ridica privirea, fericită că mă vede
totul era alb, aici
și cămașa bunicii, și varul pereților, și fața de masă dantelată, cusută în zilele reci, din iernile la fel de albe, și pernele înșiruite pe pat, de-a lungul peretelui cu icoane
doar cuvertura patului purta râuri de culori, asemeni zilei ce tocmai se terminase: și câmp și apă și păduri și lanuri de porumb și flori sălbatice și floarea soarelui și zâmbete, șotii, gropițe în obrajii îmbujorați, jocuri, râsete, copilării

mă așezam pe patul care păstra culorile zilei
”…și de aș avea atâta credință încât să mut munții, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” citea bunica
iar eu zâmbeam îngerilor care ieșeau de după soba proaspăt văruită,
îi privem încolonându-se spre icoanele de pe pereți
și mă întrebam câtă dragoste am eu, numărând în gând și oameni, și vise, și cântece, și cerul albastru, și munții lângă care m-am născut, și puiul de mierlă, și

”și de aș împărți toată avuția mea și aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” continua bunica

și îngerii așezau cununi pe capul sfinților din icoane, făcându-și treaba lor de îngeri, acolo sus
iar eu zâmbeam gândindu-mă la dragostea ce o revărsam zilnic spre mesteacănul plantat de mine, ajutându-l să crească

”dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă„ citea bunica
și mă încruntam, recunocând că n-am fost prea răbdătoare cu cei care au aruncat cu pietre în cățelul găsit între sălcii, la râu
în timp ce doi îngeri mă priveau întrebători și neliniștiți, parcă

”dar când va veni ceea ce este desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa„ mă asigura bunica
și adormeam în sfințenia albelor fâlfâiri
de pe tavanul camerei cu îngeri din vacanțele de vară

*
ușa aceea e, acum, mică
pragul îl trec ușor,
nici îngerii nu mai împletesc cununi pentru capetele sfinților
înecați în albul de var al pereților

”și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. iar mai mare dintre acestea este Dragostea”
doar ochelarii bunicii, legați cu sârmă și așezați peste litere, măresc - prin lupa lor - Cuvântul

(toate citatele sunt preluate din Prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

Înger

Din fiecare poveste pe care o spunem, păstrăm - întotdeauna - o parte doar pentru noi. De teamă că, neînțelegând-o, cineva ne-ar putea întina povestea. Asemeni fluturilor care, de teamă să nu le ude roua polenul de pe aripi, se trezesc mai târziu, pierzând o bună parte din răsărit.

Poate și de aceea, uneori, ne înțelegem mai greu unii pe alții.  Și pentru că nu poți iubi ceea ce nu cunoști, ne iubim mai puțin.

Le rămâne îngerilor noștri sarcina să împlinească ceea ce noi, oamenii, nu putem. Trebuie doar să credem în ei.

Și pentru că 1 Iunie este aproape, e din nou vremea poveștilor. Și avem, din nou, dezlegare la îngeri.

madness

o taxă pe ură

și, poate, știind că trebuie să plătim, am încerca să ne autocenzurăm acest sentiment 

și am iubi mai mult

ne-am iubi mai mult